Despre discutii in contradictoriu

Se intampla adesea ca stresul sau micile impedimente neinsemnate din viata de zi cu zi sa te faca sa calci putin stramb sau sa faci o greseala mica, in urma careia trebuie sa te justifici cuiva. Cel mai usor lucru sa faci, ca om simplu, e sa te revolti la randul tau , si cel mai probabil sa nu-ti asumi vina greselii, aducand in discutie crash test dumies, care sa absoarba shocul in locul tau: cat de greu ti-e , cat de ocupat esti , cat de mult a intarziat metroul , cate chestii ai pe cap si-ai uitat , si multe alte motive, scuze, lamentari ,care nu-l vor lamuri si nici nu-l vor impresiona pe interlocutorul tau, care , la fel ca si tine, e un om stresat , si ocupat , si ....etc.

Ascultand discursul patetic despre viata ta mizerabila si felul in care cacaturile ei te fac sa intarzii la intalnire, sau sa uiti sa faci nu mai stiu ce la serviciu, sau ...etc., cel care trebuie sa te mustre se va trezi, dupa ce i-ai pus gaz pentru foc, si va simti acut nevoia sa te acuze, mai cu vlaga de data asta, cu replici asemanatoare alor tale: si eu sunt ocupat , si eu am probleme, si eu am ...etc. tie nu iti va pasa, la fel cum nici lui nu i-a pasat de discursul tau patetic initial, care nu a facut decat sa-l intarate si sa-l faca sa se gandeasca la ce iti va spune el tie, ca sa iti anuleze scuzele, dar in acelasi timp sa-si elibereze si el frustrarile , si secventele din viata lui care lui i se par ' tragice', iar tie... nu ti se par , fiindca nu le asculti. Si tu ai scuze , si el are scuze, si tu ai o viata de cacat, si el are o viata de cacat... nici tu , nici el nu va vrea sa auda despre viata de cacat a celuilalt, fiindca intotdeauna viata proprie i se va parea mai de cacat decat viata pe care o aude povestita.Ciudat e ca acelasi lucru e valabil si atunci cand povestea pe care o asculti (plictisit, sau fara sa vrei) e despre o viata fericita.Daca cineva are o viata de cacat, nu vrei sa auzi,daca are viata buna, iarasi, nu vrei sa auzi, aici insa ,in locul dramei si a lamentarii apar alte sentimente inaltatoare si de voie buna :) invidia, gelozia si chiar ura, Astfel ca , povestea vietii personale, de cacat sau nu, nu va face nimic constructiv nici pentru tine , nici pentru discutie, asa ca poti sa faci cu ea ce faceau egiptenii cu papirusul cand nu scriau pe el.

In mare parte din cazuri, 'discutia' (e mult spus) in contradictoriu se rezuma la un amalgam de injuraturi, ofense, vulgaritati, si obscenitati, spuse cu mult patos si la fel de multa lipsa de noima. E mai simplu si mai cinstit la urma urmei sa fie asa. Daca se pare ca tovarashul de hartza n-are chef de taclale, si nici tu nu ai, niciun dialog elaborat nu-si mai are rostul: tot ce trebuie sa faci e sa dai frau liber partii reptiliene a creierului, si dupa ce schimbul de politeturi s-a incheiat, te duci acasa, cu o manie mai sanatoasa ca niciodata, vesel si plin de voie buna: 'baga-mi-as #$%^&* in ma-sa de *&^$, las' ca i-am zis-o eu lui !'

Cui ii pasa de ce "se cade"? Cui ii pasa de ce crede lumea, de viitor sau de trecut? Cui ii pasa ca trece timpul? De asta e facut, sa treaca. Sunt goala de prejudecati, le-am abandonat de cand am inceput sa vad lumea asa cum e: complexa. Fiecare om e unic. Si fiecare clipa din viata deasemenea. Fiecare are parti bune si parti rele, fiecare om si fiecare lucru. Toate povestile au un sfarsit, atat cele frumoase, cat si cele triste. Dar toate se sfarsesc pentru a face loc unei noi povesti. Just chill, people! This is my New Year's resolution! Everything is O.K. as long as you do exactly what your heart desires!

In mod ironic

In mod ironic debutez pe blogul asta cu nimic altceva decat un raspuns la postul lui Cineva (sau ar trebui sa spun al Cuiva?). Poate ca asta spune ceva, dar in esenta asta nici nu conteaza.

Ideea e urmatoarea.
Sunt relativ binisor familiarizata cu mica drama de care vorbesti. Am intuit apropiata ei aparitie si in mica-mi existenta acum cativa ani. Si daca e sa si concretizez spatial si temporal, se intampla acum aproape 3 ani, undeva prin Moldova. Intr-o discutie cu doi prieteni am ajuns la concluzia comuna (care insa mie imi dadea tarcoale de ceva vreme) ca cea mai dezarmanta si trista perspective care se intreveea la orizont era aceea de a prierde legatura cu luciditatea din momentul ala. Ne incerca pe toti trei un fel de superioritate tampa (dar, bineinteles, noi nu stiam asta) fata de adultii din jurul nostru care erau, fara exceptie, in conceptia noastra, complet strain de ceea ce e important. Ne era frica sa nu ajungem sa ne pierdem capul de tot in rutina, sa devenim concentrati exclusiv pe chestii prea prozaice (care, evident, sunt "naspa"), sa nu mai avem nici un fel de contact cu ce ne preocupa, ne fascina si ne extazia in momentul cu pricina. Sa ajungem niste legume care muncesc.

Nu ma pot abtine sa nu observ o oarecare asemanare intre ce spune Cineva si toata tarasenia de mai sus.

In mod ironic, intre timp, am ajuns la concluzia ca oricum ideea de luciditate, sau cel putin cum o percepeam noi atunci, e o aberatie completa, si ca oricum se altereaza cu fiecare secunda; am mai aflat si ca exact acele chestii care ii preocupa pe adultii pe care, spre marea mea rusine, aproape ii dispretuiam, sunt, daca gandesti putin, poate cele mai importante in esenta, si ca incet dar sigur, alunecam si noi spre ele. Pentru simplul motiv ca va trebui sa ni le rezolvam singur cat de curand.

In mod ironic, ma simt mai aproape de imaginea de care imi era groaza ca niciodata. Si, evident, mai departe de momentul ala ca niciodata. Da, a fost un moment foarte misto, dar oricat de mult ai fugi de responsabilitati si toate cele (pentru ca, la urma urmei, la asta banuiesc ca se reduce), nu pot sa-ti faci un stil de viata dintr-un Irish Coffee baut in Belfast Pub din Bacau. Sau in fine, poti, da' trebuie sa fii cel putin un pic dus cu pluta.

Nu cred ca procesul asta e neaparat vina televizorului, a calculatorului sau a mai stiu eu carei masinarii (desi si pe mine ma tenteaza sa dau vina pe cine stie ce masinarie). La un moment dat, Cineva spune: "ma sperie de minune.... mi-e frica atat de faptul ca s-ar putea sa nu o pot satisface pe deplin [curiozitatea], cat si de faptul ca adevarurile gasite ma pot dezorienta si confuza complet". Sunt perfect de acord. De fapt si de drept, cred ca asta e chiar esenta problemei.

Aceasta nu este, in nici un caz, o pledoarie impotriva nostalgiei din postul Cuiva. E mai degraba un fel de justificare a Altcuiva care o impartaseste.

Si in final,
in mod ironic,
oricare ar fi treaba, susta, manevra, problema, esenta, stiu ca in ritmul asta, peste maxim 2-3 ani n-o sa mai am nici cea mai vaga idee despre toate treburile astea.
 

Ne-am resemnat...

Copilul creste, se maturizeaza si si incepe sa treaca cu usurinta peste perioadele cand mintea lui intelegea, era dornica de cunoastere si cand ii pasa si de altceva decat satisfacerea nevoilor primare.

E frustrant. Mai ales ca tin minte ca , pana nu demult, eram un ins cat de cat spiritual, care punea mult suflet in ce facea si ce gandea.Acum stau si ma intreb unde-s toate acele ganduri si intrebari care nu ma lasau sa dorm noaptea ?!Unde-s toate acele subiecte de meditatie si de discutie care ma pasionau odata?! Initial am dat vina pe maturizare, ca devii un porc nesimtit, ignorant, misogin si superficial ca sa poti face fata vietii. Cu timpul insa, mi-am dat seama ca nu asta e motivul principal.

Adevarul e ca am incetat sa mai acord timp lucrurilor care sa-mi stimuleze mintea si imaginatia sau care sa ma pasioneze ... Daca as spune ca eu, ca si restul lumii suntem prea ocupati si nu ne mai ramane timp pentru astfel de lucruri, i would be bullshitting.Let's be real... putinul timp liber care ne mai ramane, il investim in lucruri mai 'rentabile' sau mai 'importante' decat spiritualitatea. It's sad... suntem prinsi in atatea activitati gen casa-scoala-munca... incat ajungem la fel de monotoni si plictisiti sau plictisitori ca si viata noastra anosta.

Poate ne uitam prea mult la televizor, poate stam prea mult in fata calculatorului, poate nu vrem sa intram in propriile noastre minti de frica sa nu gasim acolo vechile frustrari si complexe care ne creau insomnii in adolescenta. E adevarat ca prostii si ignorantii mor fericiti... dar... nu credeam ca o sa se ajunga aici. Recunosc ca poate cateodata sunt un idiot si un visator si ca s-ar putea sa mor tare nefericit datorita curiozitatii mele, dar sunt un idiot visator impacat cu mine insumi.

Si ca tot veni vorba de curiozitate... trebuie sa recunosc ca ma sperie de minune.... mi-e frica atat de faptul ca s-ar putea sa nu o pot satisface pe deplin, cat si de faptul ca adevarurile gasite ma pot dezorienta si confuza complet.E un risc pe care mi-l asum,insa.E omenesc sa fii curios, sa vrei sa afli si sa cunosti. E acel rau de care esti constient, insa la care nu poti renunta fiindca te tine in priza, te incita , iti face viata mai palpitanta. 'Nu risti, nu castigi'. Ce plictisitoare ar trebui sa fie viata daca nu esti dispus sa-ti asumi nici un risc... mai bine te sinucizi(asta as face eu) mai ales ca suicidul nu presupune sa risti vreo ceva... decat sa nu mori... dar nu-i nimic... poti incerca de cate ori vrei ... pana reusesti (doar cat de incompetent poti sa fii?!).

Stiu ca poate suna patetic ca abia acum m-am trezit sa critic ignoranta si starea de letargie din mintile majoritatii, insa ma consolez cu vorba 'mai bine mai tarziu decat niciodata'. Probabil ca pana nu demult eram prea ocupat de propria-mi prostie, ca sa mai fiu atent si la prostia altora.

Perpetuum labi(i)le !

Acel ceva in nesimtire si superficialitate:

Fiecare traieste pentru un moment in care se vede glorios, triumfator, acele 15 minute ale lui Warhol, un moment spre care isi conduce viata, care il asteapta copilareste, acel moment care restabileste echilibrul, satisface nevoia.Sa luam cel mai banal si superficial exemplu, dar in acelasi timp cel mai relevant:fata (am luat ca exemplu distinsa detinatoare a farmecelor feminine pentru ca la ea ma uit si pe ea o studiez, fie ca vreau sau nu vreau.N-am ce-i face! ) care o vad/vezi/vedem in metrou sau printr-un mall, bronzata la solar, cu breton,ghete de eschimos, blugi stramti pe cur de zici ca s-a nascut cu ei pe ea, cu poseta in antebrat,cu breton, cu multe tone de machiaj care nu doar sufoca fatza ei dar parca simti ca te sufoci si tu numai uitandu-te la ea traieste pentru momentul in care e observata de cineva, bagata in seama si daca e posibil apreciata pentru efortul depus de ea; pentru atunci cand e abuzata vizual si fizic de lumea inconjuratoare, care vrea un anume ceva de la ea; ea stie asta si in voluptatea ipocriziei ei se supara pentru ca i se cere lucrul pentru care se pregateste cel mai mult si pentru care isi modifica viata,gandirea,trupul.Asta o face sa mearga mai departe, sa creada ca viata ei intr-adevar are sens, asociindu-si experienta cu experientele altor exemplare in situatii similare, care in orgii ale lamentarii isi reconfirma increderea in sine si in viata.Toate astea au loc pana la punctul in care este pierdut echilibrul iar: cand calca stramb si nu-si mai gaseste linistea in spatele ochilor,cand nu mai gaseste siguranta si certitudinile dar totusi spera ca instinctul animalic o va ajuta sa supravietuiasca-ironia e ca va trai in continuare, salvata de un instinct, va perpetua specia-asta daca acel ceva nu va face rost de un milion de dolari in curand...

Pentru cei cu nelamuriri:

-judec, cataloghez si bag in aceeasi oala pentru ca exista acea baza de date necesara care-mi permite sa fac aceste fapte aparent jignitoare.

-motivul interesului pentru categoria sus mentionata ? Prezenta constanta, persistenta, necontenita si insistenta in viata mea.