In mod ironic

In mod ironic debutez pe blogul asta cu nimic altceva decat un raspuns la postul lui Cineva (sau ar trebui sa spun al Cuiva?). Poate ca asta spune ceva, dar in esenta asta nici nu conteaza.

Ideea e urmatoarea.
Sunt relativ binisor familiarizata cu mica drama de care vorbesti. Am intuit apropiata ei aparitie si in mica-mi existenta acum cativa ani. Si daca e sa si concretizez spatial si temporal, se intampla acum aproape 3 ani, undeva prin Moldova. Intr-o discutie cu doi prieteni am ajuns la concluzia comuna (care insa mie imi dadea tarcoale de ceva vreme) ca cea mai dezarmanta si trista perspective care se intreveea la orizont era aceea de a prierde legatura cu luciditatea din momentul ala. Ne incerca pe toti trei un fel de superioritate tampa (dar, bineinteles, noi nu stiam asta) fata de adultii din jurul nostru care erau, fara exceptie, in conceptia noastra, complet strain de ceea ce e important. Ne era frica sa nu ajungem sa ne pierdem capul de tot in rutina, sa devenim concentrati exclusiv pe chestii prea prozaice (care, evident, sunt "naspa"), sa nu mai avem nici un fel de contact cu ce ne preocupa, ne fascina si ne extazia in momentul cu pricina. Sa ajungem niste legume care muncesc.

Nu ma pot abtine sa nu observ o oarecare asemanare intre ce spune Cineva si toata tarasenia de mai sus.

In mod ironic, intre timp, am ajuns la concluzia ca oricum ideea de luciditate, sau cel putin cum o percepeam noi atunci, e o aberatie completa, si ca oricum se altereaza cu fiecare secunda; am mai aflat si ca exact acele chestii care ii preocupa pe adultii pe care, spre marea mea rusine, aproape ii dispretuiam, sunt, daca gandesti putin, poate cele mai importante in esenta, si ca incet dar sigur, alunecam si noi spre ele. Pentru simplul motiv ca va trebui sa ni le rezolvam singur cat de curand.

In mod ironic, ma simt mai aproape de imaginea de care imi era groaza ca niciodata. Si, evident, mai departe de momentul ala ca niciodata. Da, a fost un moment foarte misto, dar oricat de mult ai fugi de responsabilitati si toate cele (pentru ca, la urma urmei, la asta banuiesc ca se reduce), nu pot sa-ti faci un stil de viata dintr-un Irish Coffee baut in Belfast Pub din Bacau. Sau in fine, poti, da' trebuie sa fii cel putin un pic dus cu pluta.

Nu cred ca procesul asta e neaparat vina televizorului, a calculatorului sau a mai stiu eu carei masinarii (desi si pe mine ma tenteaza sa dau vina pe cine stie ce masinarie). La un moment dat, Cineva spune: "ma sperie de minune.... mi-e frica atat de faptul ca s-ar putea sa nu o pot satisface pe deplin [curiozitatea], cat si de faptul ca adevarurile gasite ma pot dezorienta si confuza complet". Sunt perfect de acord. De fapt si de drept, cred ca asta e chiar esenta problemei.

Aceasta nu este, in nici un caz, o pledoarie impotriva nostalgiei din postul Cuiva. E mai degraba un fel de justificare a Altcuiva care o impartaseste.

Si in final,
in mod ironic,
oricare ar fi treaba, susta, manevra, problema, esenta, stiu ca in ritmul asta, peste maxim 2-3 ani n-o sa mai am nici cea mai vaga idee despre toate treburile astea.
 

Ne-am resemnat...

Copilul creste, se maturizeaza si si incepe sa treaca cu usurinta peste perioadele cand mintea lui intelegea, era dornica de cunoastere si cand ii pasa si de altceva decat satisfacerea nevoilor primare.

E frustrant. Mai ales ca tin minte ca , pana nu demult, eram un ins cat de cat spiritual, care punea mult suflet in ce facea si ce gandea.Acum stau si ma intreb unde-s toate acele ganduri si intrebari care nu ma lasau sa dorm noaptea ?!Unde-s toate acele subiecte de meditatie si de discutie care ma pasionau odata?! Initial am dat vina pe maturizare, ca devii un porc nesimtit, ignorant, misogin si superficial ca sa poti face fata vietii. Cu timpul insa, mi-am dat seama ca nu asta e motivul principal.

Adevarul e ca am incetat sa mai acord timp lucrurilor care sa-mi stimuleze mintea si imaginatia sau care sa ma pasioneze ... Daca as spune ca eu, ca si restul lumii suntem prea ocupati si nu ne mai ramane timp pentru astfel de lucruri, i would be bullshitting.Let's be real... putinul timp liber care ne mai ramane, il investim in lucruri mai 'rentabile' sau mai 'importante' decat spiritualitatea. It's sad... suntem prinsi in atatea activitati gen casa-scoala-munca... incat ajungem la fel de monotoni si plictisiti sau plictisitori ca si viata noastra anosta.

Poate ne uitam prea mult la televizor, poate stam prea mult in fata calculatorului, poate nu vrem sa intram in propriile noastre minti de frica sa nu gasim acolo vechile frustrari si complexe care ne creau insomnii in adolescenta. E adevarat ca prostii si ignorantii mor fericiti... dar... nu credeam ca o sa se ajunga aici. Recunosc ca poate cateodata sunt un idiot si un visator si ca s-ar putea sa mor tare nefericit datorita curiozitatii mele, dar sunt un idiot visator impacat cu mine insumi.

Si ca tot veni vorba de curiozitate... trebuie sa recunosc ca ma sperie de minune.... mi-e frica atat de faptul ca s-ar putea sa nu o pot satisface pe deplin, cat si de faptul ca adevarurile gasite ma pot dezorienta si confuza complet.E un risc pe care mi-l asum,insa.E omenesc sa fii curios, sa vrei sa afli si sa cunosti. E acel rau de care esti constient, insa la care nu poti renunta fiindca te tine in priza, te incita , iti face viata mai palpitanta. 'Nu risti, nu castigi'. Ce plictisitoare ar trebui sa fie viata daca nu esti dispus sa-ti asumi nici un risc... mai bine te sinucizi(asta as face eu) mai ales ca suicidul nu presupune sa risti vreo ceva... decat sa nu mori... dar nu-i nimic... poti incerca de cate ori vrei ... pana reusesti (doar cat de incompetent poti sa fii?!).

Stiu ca poate suna patetic ca abia acum m-am trezit sa critic ignoranta si starea de letargie din mintile majoritatii, insa ma consolez cu vorba 'mai bine mai tarziu decat niciodata'. Probabil ca pana nu demult eram prea ocupat de propria-mi prostie, ca sa mai fiu atent si la prostia altora.