In mod ironic

In mod ironic debutez pe blogul asta cu nimic altceva decat un raspuns la postul lui Cineva (sau ar trebui sa spun al Cuiva?). Poate ca asta spune ceva, dar in esenta asta nici nu conteaza.

Ideea e urmatoarea.
Sunt relativ binisor familiarizata cu mica drama de care vorbesti. Am intuit apropiata ei aparitie si in mica-mi existenta acum cativa ani. Si daca e sa si concretizez spatial si temporal, se intampla acum aproape 3 ani, undeva prin Moldova. Intr-o discutie cu doi prieteni am ajuns la concluzia comuna (care insa mie imi dadea tarcoale de ceva vreme) ca cea mai dezarmanta si trista perspective care se intreveea la orizont era aceea de a prierde legatura cu luciditatea din momentul ala. Ne incerca pe toti trei un fel de superioritate tampa (dar, bineinteles, noi nu stiam asta) fata de adultii din jurul nostru care erau, fara exceptie, in conceptia noastra, complet strain de ceea ce e important. Ne era frica sa nu ajungem sa ne pierdem capul de tot in rutina, sa devenim concentrati exclusiv pe chestii prea prozaice (care, evident, sunt "naspa"), sa nu mai avem nici un fel de contact cu ce ne preocupa, ne fascina si ne extazia in momentul cu pricina. Sa ajungem niste legume care muncesc.

Nu ma pot abtine sa nu observ o oarecare asemanare intre ce spune Cineva si toata tarasenia de mai sus.

In mod ironic, intre timp, am ajuns la concluzia ca oricum ideea de luciditate, sau cel putin cum o percepeam noi atunci, e o aberatie completa, si ca oricum se altereaza cu fiecare secunda; am mai aflat si ca exact acele chestii care ii preocupa pe adultii pe care, spre marea mea rusine, aproape ii dispretuiam, sunt, daca gandesti putin, poate cele mai importante in esenta, si ca incet dar sigur, alunecam si noi spre ele. Pentru simplul motiv ca va trebui sa ni le rezolvam singur cat de curand.

In mod ironic, ma simt mai aproape de imaginea de care imi era groaza ca niciodata. Si, evident, mai departe de momentul ala ca niciodata. Da, a fost un moment foarte misto, dar oricat de mult ai fugi de responsabilitati si toate cele (pentru ca, la urma urmei, la asta banuiesc ca se reduce), nu pot sa-ti faci un stil de viata dintr-un Irish Coffee baut in Belfast Pub din Bacau. Sau in fine, poti, da' trebuie sa fii cel putin un pic dus cu pluta.

Nu cred ca procesul asta e neaparat vina televizorului, a calculatorului sau a mai stiu eu carei masinarii (desi si pe mine ma tenteaza sa dau vina pe cine stie ce masinarie). La un moment dat, Cineva spune: "ma sperie de minune.... mi-e frica atat de faptul ca s-ar putea sa nu o pot satisface pe deplin [curiozitatea], cat si de faptul ca adevarurile gasite ma pot dezorienta si confuza complet". Sunt perfect de acord. De fapt si de drept, cred ca asta e chiar esenta problemei.

Aceasta nu este, in nici un caz, o pledoarie impotriva nostalgiei din postul Cuiva. E mai degraba un fel de justificare a Altcuiva care o impartaseste.

Si in final,
in mod ironic,
oricare ar fi treaba, susta, manevra, problema, esenta, stiu ca in ritmul asta, peste maxim 2-3 ani n-o sa mai am nici cea mai vaga idee despre toate treburile astea.
 

Ne-am resemnat...

Copilul creste, se maturizeaza si si incepe sa treaca cu usurinta peste perioadele cand mintea lui intelegea, era dornica de cunoastere si cand ii pasa si de altceva decat satisfacerea nevoilor primare.

E frustrant. Mai ales ca tin minte ca , pana nu demult, eram un ins cat de cat spiritual, care punea mult suflet in ce facea si ce gandea.Acum stau si ma intreb unde-s toate acele ganduri si intrebari care nu ma lasau sa dorm noaptea ?!Unde-s toate acele subiecte de meditatie si de discutie care ma pasionau odata?! Initial am dat vina pe maturizare, ca devii un porc nesimtit, ignorant, misogin si superficial ca sa poti face fata vietii. Cu timpul insa, mi-am dat seama ca nu asta e motivul principal.

Adevarul e ca am incetat sa mai acord timp lucrurilor care sa-mi stimuleze mintea si imaginatia sau care sa ma pasioneze ... Daca as spune ca eu, ca si restul lumii suntem prea ocupati si nu ne mai ramane timp pentru astfel de lucruri, i would be bullshitting.Let's be real... putinul timp liber care ne mai ramane, il investim in lucruri mai 'rentabile' sau mai 'importante' decat spiritualitatea. It's sad... suntem prinsi in atatea activitati gen casa-scoala-munca... incat ajungem la fel de monotoni si plictisiti sau plictisitori ca si viata noastra anosta.

Poate ne uitam prea mult la televizor, poate stam prea mult in fata calculatorului, poate nu vrem sa intram in propriile noastre minti de frica sa nu gasim acolo vechile frustrari si complexe care ne creau insomnii in adolescenta. E adevarat ca prostii si ignorantii mor fericiti... dar... nu credeam ca o sa se ajunga aici. Recunosc ca poate cateodata sunt un idiot si un visator si ca s-ar putea sa mor tare nefericit datorita curiozitatii mele, dar sunt un idiot visator impacat cu mine insumi.

Si ca tot veni vorba de curiozitate... trebuie sa recunosc ca ma sperie de minune.... mi-e frica atat de faptul ca s-ar putea sa nu o pot satisface pe deplin, cat si de faptul ca adevarurile gasite ma pot dezorienta si confuza complet.E un risc pe care mi-l asum,insa.E omenesc sa fii curios, sa vrei sa afli si sa cunosti. E acel rau de care esti constient, insa la care nu poti renunta fiindca te tine in priza, te incita , iti face viata mai palpitanta. 'Nu risti, nu castigi'. Ce plictisitoare ar trebui sa fie viata daca nu esti dispus sa-ti asumi nici un risc... mai bine te sinucizi(asta as face eu) mai ales ca suicidul nu presupune sa risti vreo ceva... decat sa nu mori... dar nu-i nimic... poti incerca de cate ori vrei ... pana reusesti (doar cat de incompetent poti sa fii?!).

Stiu ca poate suna patetic ca abia acum m-am trezit sa critic ignoranta si starea de letargie din mintile majoritatii, insa ma consolez cu vorba 'mai bine mai tarziu decat niciodata'. Probabil ca pana nu demult eram prea ocupat de propria-mi prostie, ca sa mai fiu atent si la prostia altora.

Perpetuum labi(i)le !

Acel ceva in nesimtire si superficialitate:

Fiecare traieste pentru un moment in care se vede glorios, triumfator, acele 15 minute ale lui Warhol, un moment spre care isi conduce viata, care il asteapta copilareste, acel moment care restabileste echilibrul, satisface nevoia.Sa luam cel mai banal si superficial exemplu, dar in acelasi timp cel mai relevant:fata (am luat ca exemplu distinsa detinatoare a farmecelor feminine pentru ca la ea ma uit si pe ea o studiez, fie ca vreau sau nu vreau.N-am ce-i face! ) care o vad/vezi/vedem in metrou sau printr-un mall, bronzata la solar, cu breton,ghete de eschimos, blugi stramti pe cur de zici ca s-a nascut cu ei pe ea, cu poseta in antebrat,cu breton, cu multe tone de machiaj care nu doar sufoca fatza ei dar parca simti ca te sufoci si tu numai uitandu-te la ea traieste pentru momentul in care e observata de cineva, bagata in seama si daca e posibil apreciata pentru efortul depus de ea; pentru atunci cand e abuzata vizual si fizic de lumea inconjuratoare, care vrea un anume ceva de la ea; ea stie asta si in voluptatea ipocriziei ei se supara pentru ca i se cere lucrul pentru care se pregateste cel mai mult si pentru care isi modifica viata,gandirea,trupul.Asta o face sa mearga mai departe, sa creada ca viata ei intr-adevar are sens, asociindu-si experienta cu experientele altor exemplare in situatii similare, care in orgii ale lamentarii isi reconfirma increderea in sine si in viata.Toate astea au loc pana la punctul in care este pierdut echilibrul iar: cand calca stramb si nu-si mai gaseste linistea in spatele ochilor,cand nu mai gaseste siguranta si certitudinile dar totusi spera ca instinctul animalic o va ajuta sa supravietuiasca-ironia e ca va trai in continuare, salvata de un instinct, va perpetua specia-asta daca acel ceva nu va face rost de un milion de dolari in curand...

Pentru cei cu nelamuriri:

-judec, cataloghez si bag in aceeasi oala pentru ca exista acea baza de date necesara care-mi permite sa fac aceste fapte aparent jignitoare.

-motivul interesului pentru categoria sus mentionata ? Prezenta constanta, persistenta, necontenita si insistenta in viata mea.

Fericirea nu e o destinatie...

...e un mod de a trăi.

Viata e atat de simpla...Cum de reusim noi sa o complicam in halul asta? Noi ne straduim perpetuu sa ne complicam viata ca sa nu ne plictisim: inventam suferinte din dragoste, tradari ale prietenilor, nemultumiri profesionale si frustrari fizice. Si in loc sa iesim la suprafata,sa respiram o gura de aer curat si sa privim cum ruginesc frunzele in pomi, noi preferam sa ne zbatem in labirintul propriilor noastre fobii.

Intrebarea este: suntem cu totii masochisti? Sau poate nu ne folosim creierul cum trebuie si de asta reusim sa folosim numai un procent atat de infim din capacitatea sa totala. De ce simtim nevoia sa cunoastem atat de multa lume? Ne simtim obligati sa ne distram ca sa nu zicem ca "ne-am irosit viata", dar nu ne punem niciodata intrebarea ce ne dorim cu adevarat si cand ne simtim intr-adevar noi insine? Suntem intr-un cerc vicios: traim viata ca sa para interesanta din exterior ,iar interiorul e deseori putred, sau, si mai rau, gol.


Zi de zi...ne imbracam intr-o manta de iluzii si sperante. Ne invesmantam cu ce avem mai sclipitor si ne punem pe chipuri mastile care sa ne ajute sa ne incadram in lume. Ne inarmam cu resemnare sau cu optimism si pasim afara. Unii dintre noi sunt asa de norocosi. Pe langa integritatea fizica, pe care trebuie s-o pretuim mai presus de orice, unii din noi au lucruri pe care nici nu le vad. Au dragostea unor oameni din jurul lor,pe care o nesocotesc si o resping de parca dragostea e un lucru ce se intalneste la tot pasul. Au prieteni ce se gandesc la ei si la cum sa le fie mai bine. Parinti si rude care muncesc pentru ei sau au muncit o viata intreaga si a caror viata si-o proiecteaza acum asupra copilului sau nepotului lor. Au ce manca si ce bea si lucruri frumoase de imbracat. Au carti si calculator si televizor. Milioane de locuri in care sa mearga si 6 miliarde de oameni in lume pe care sa-i cunoasca. Au o minte sanatoasa si ganduri ce-i innobileaza. Mii de ani de istorie de citit, milioane de cantece frumoase de ascultat si la fel de multe filme de vazut. Zeci de feluri de mancare noi si cocktail-uri de incercat. Putem creea! Scrie, picta, compune, juca...avem puterea de a face ce ne dorim numai sa dorim. Si oricand poti face diferenta,poti infrumuseta viata cuiva doar zambindu-i sau spunandu-i ce simti pentru el fara teama de a parea "cel slab". Sa lasam regulile si sa traim...just dare!

Hai sicktear ! (votul lacrimilor bolnavicioase)

Fiind un subiect inadecvat pentru acel ceva, de o superficialitate deranjanta, bagam votul de duminica la categoria 'pentru cei cu picioarele bine infipte in pamant' <>

De ce ar fi bine sa NU voteze nimeni Duminica (colectie de argumente pentru toata lumea):

-pentru ca oricum nu conteaza, vezi http://www.francmasoneria.ro/ . (celor care cred in tara asta si in vreo schimbare)

-pentru ca noua, de obicei, ne place indobitocirea data cu portia, in zile diferite, si cum duminica se merge la biserica-->nu are rost sa mai si votam. (celor 'in slujba crucii si a neamului romanesc')

-pentru ca, in conformitate cu niste statistici, consumul alcoolului in Romania atinge cote maxime sambata.Deci,clar .( acelor atleti tenace, ce sar din crashma-n cabina)

-pentru ca daca nu voteaza nimeni, nimeni nu mai poate fi invinuit pentru o posibila (de fapt...sigura) alegere proasta facuta. ( tuturor romanilor de pretutindeni )

-pentru ca in '89 au murit oameni pentru ca noi acum sa avem libertatea de alegere, implicit libertatea de a alege sa nu votam. ( celor pasionati de istorie )

-pentru ca deja am acordat prea multa atentie acestui subiect pentru a mai fi interesant si pentru a merita un efort. ( blazatilor )

-pentru ca e cool sa nu votezi . ( adolescentilor cu drept de vot )

***Va urma...***